Robert Turcescu

M-au tras de urechi cîţiva prieteni, amintindu-mi că a trecut prima zi de toamnă. „Blogul, bre, ce faci, nu postezi nimic nou?!” Am tăcut şi-am promis. Acum scriu.

Să încep cu Noua Zeelandă, deşi, sincer să fiu, mi-e şi lehamite, şi lene să reiau povestea unei deplasări relativ obişnuite în viaţa unui jurnalist. Da, se întîmplă, din cînd în cînd, ca jurnalist, să fii invitat în aşa-numite „info-trip” sau deplasări, pe spezele unor companii sau, mult mai des, pe cheltuiala Guvernului ori a Preşedinţiei. Adică, pe bani publici, în aceste din urmă cazuri. În ceea ce mă priveşte, în şaptesprezece ani de presă, am călătorit o singură dată în avionul prezidenţial, într-o vizită-fulger făcută de Traian Basescu în Irak şi Afganistan (de unde am şi realizat o emisiune pentru Realitatea TV în nişte condiţii tehnice despre care o să pot să povestesc şi nepoţilor!) şi am mai participat la un târg internaţional de turism ţinut la Montreux, pe vremea în care ministru de resort era Dan Matei-Agathon, iar subsemnatul presta ca redactor-şef la Europa FM. Asta e tot.

Sînt însă spion sau, macar, agent de influenţă al guvernelor SUA, elveţian şi grec, ba chiar şi al celui german, pentru ca – nu-i aşa? – am cîştigat ori mi s-au oferit, de-a lungul anilor, mai multe burse de studiu sau vizite de documentare în diverse ţări ale lumii, cele mai multe dintre ele finanţate de ONG-uri care activează în nenorocitele de state pomenite mai devreme, şi nu în prea-minunata noastră patrie. Şi da, recunosc, administraţia SUA, prin Departamentul de Stat, m-a plimbat vreo trei săptămîni, pe banii contribuabilului american, de pe Coasta de Est pe Coasta de Vest, ca să-mi arate cum funcţionează democraţia lor amărîtă, care nici măcar nu se compară cu superba noastră democraţie originală!

Am o vină: sînt jurnalist. Am şi chef, şi poftă, şi curiozitatea de a vedea cu ochii mei ce se întîmplă în jur. Uneori, chiar la zeci de mii de kilometri distanţă, cum e cazul minei de aur din Noua Zeelandă. Sincer să fiu, dacă mi s-ar oferi posibilitatea să călătoresc pentru documentare la Polul Nord pentru a vedea efectele încălzirii globale asupra calotei glaciare, m-aş urca în primul avion şi aş porni imediat. Dacă banii pentru călătorie ar veni din partea redacţiei pentru care lucrez, ar fi minunat. Dacă ar fi de la un ONG care luptă împotriva emisiilor de gaze cu efect de seră, ar fi OK. Dar m-aş duce şi în condiţiile în care cheltuielile unei astfel de deplasări ar fi suportate de combinatul petrochimic de la Piteşti. Condiţia ar fi, de fiecare dată, aceeaşi: să pot scrie/spune liber tot ceea ce am văzut la faţa locului. Iar în cazul Noua Zeelandă am fost asiguraţi de organizatori, printr-o scrisoare oficială trimisă odată cu invitaţia de participare, că avem deplina libertate de a interpreta şi de a judeca cele văzute la faţa locului. Ca să n-o lungim, subscriu punctului de vedere, pe alocuri foarte… plastic  exprimat de colegul de călătorie Doru Buşcu aici şi aici .

Ar mai fi o precizare. Rîndurile acestea nu sînt un răspuns la atacurile lansate pe tema deplasării în Noua Zeelandă de cei cîţiva particulari cu pretenţii de jurnalişti, în care s-au activat, brusc, instinctele de apărători ai deontologiei şi ai ecologiei. Despre ei, dar mai ales despre interesele financiare care-i mînă în luptă, vom mai avea ocazia să vorbim.
Cum însă orice dezbatere are nevoie de un bun început, să deschidem dialogul cu o simplă întrebare: e adevărat că un mare manager al holdingului Adevărul şi-a exprimat iarna trecută disponibilitatea de a prelua, printr-o firmă, activitatea de „lobby” şi PR în favoarea proiectului „Roşia Montană Gold Corporation”? Dovezile şi răspunsul vor veni în curînd!

Pînă data viitoare, toate bune!

Ziua de ieri a fost una nebuna. A sunat non-stop telefonul (as fi fariseu daca as afirma ca nu ma asteptam la asta!) si, dincolo de intimplarea in sine a demisiei din Realitatea Media, am avut pret de citeva ore posibilitatea de a vedea, inca o data, viteza uimitoare de propagare a unei stiri cu ajutorul net-ului. Citeva constatari, citeva explicatii si, intr-o oarecare masura, ceva scuze:

-da, recunosc, nu sint familiarizat, deocamdata, cu “tehnica” postarilor pe blog. Prin urmare, pentru o perioada, vor mai exista stingacii legate de editarea textelor, publicarea comentariilor etc. Sa fiu iertat!

-nu intentionez sa cenzurez mesajele critice ale celor ce vor citi acest blog decit daca ele se vor dovedi pornografice, cretine sau jignitoare. N-am pretentia sa fiu admirat neconditionat si nici nu cred ca asta e visul vreunui jurnalist, dar daca e vorba de polemica, apai polemica sa fie: adica argumentata si intemeiata!

- nu scriu dupa “noile” norme ortografice, adica “sunt” si “i” din “a” (sic!) pentru ca asa m-am obisnuit din primele zile de scoala si ma enerveaza teribil schimbarile academicienilor de dupa ’89! Deci, nu insistati!

-le multumesc tuturor acelora care mi-au dorit succes pe mai departe. Sint multi si ma bucura prezenta lor in acest spatiu virtual.

-sedinta prin care colegii mei de la Realitatea FM au fost anuntati ca de la 1 septembrie postul de radio va retransmite DOAR programele Realitatea TV chiar avut loc la zece minute dupa ce mi-am anuntat demisia. Comunicarea a fost facuta de Sorin Enache. Faptul ca Sorin Ovidiu Vintu si Sorin Freciu au anuntat mai apoi ca Realitatea FM nu se va inchide nu poate decit sa ma bucure. Nici un alt produs din Realitatea Media nu a avut intr-o perioada atit de scurta de timp o crestere atit de mare de notorietate si de audienta. Ramine de vazut ce intelege conducerea trustului prin “restructurarea” radioului.

-pret de doua saptamini voi lipsi din tara. In aceasta perioada e foarte posibil ca postarile pe acest blog sa fie destul de rare sau cit se poate de succinte. Imi mentin insa promisiunea ca ne vom intilni frecvent dupa 1 septembrie.

-va doresc o vara linistita, cit a mai ramas din ea!

Cind a sunat telefonul mi-aduc aminte ca era trecut de miezul zilei si ca ma urcasem intr-un taxi cautind sa ajung cit mai repede la Casa Presei, in redactia Evenimentului Zilei. De o buna bucata de vreme incercam sa stau cit mai putin prin birourile de la Europa FM. Locul devenise, brusc, aproape nefrecventabil: Adrian Nastase pusese stapinire pe redactie, in buletinele de stiri si prin emisiuni se ridicau ode implinirilor marete ale guvernului condus de cel mai iubit  prim-ministru, iar prin birourile de la etaj, acolo unde zaceau marimile din conducerea de atunci a radioului, se catarau frecvent, la intilniri de taina, figuri importante din conducerea marelui partid de guvernamint. Era vara anului 2003, iar Dan Ghibernea, fostul deputat PSD ajuns director la Europa FM, secondat de draga lui Livia Mihailescu (fiica mult mai cunoscutului “nea Miki Spaga”) impartea zimbete largi si planuri editoriale incarcate de obedienta puternicilor zilei. Ghibernea ma ura. Cind suna Dorina  Mihailescu, responsabila cu indeplinirea obiectivului “centrul imaculat”, misiune  potrivit careia  “Dinsul si Dinsa”, adica Nastase si consoarta lui Dana, nu puteau fi atinsi nici macar cu o stire negativa, nicicum cu vreo emisiune in care sa se vorbeasca despre accentele lui autoritariste asa cum se intimpla adeseori la “Romania in direct”, Ghibernea lua foc si ma chema rapid in biroul de la etaj. Ma duceam si-l priveam cu mila: mi-era clar ca lupta pentru sinecura pe care, de altfel, a si primit-o mai tirziu, aceea de ambasador la Londra. La inceput a incercat sa cadem “la pace”, promitindu-mi un viitor stralucit in cadrul companiei daca si numai daca acceptam sa ma conformez indicatiilor de partid care se puteau rezuma in citeva cuvinte simple pentru el: Nastase trebuia pupat in fund!
Asa s-a scris istoria acelor ani prin multe redactii. Unii au facut-o pe bani buni, altii pentru vreun post de consilier guvernamental si citiva, sint sigur, din convingere. Eu si echipa cu care venisem sa construim redactia de stiri de la Europa FM via Radio Total, ne doream, cu acea nebunie inca prezenta prin mass-media romaneasca de acum zece ani, sa facem un super-radio. Cu cele mai bune stiri si, pe cit posibil, cit mai echilibrate. Se muncea mult, dar era frumos si, mai ales, eram foarte tineri. Dan Goanta, Dumnezeu sa-l ierte, simtea ca ne e bine cind sintem liberi si, prin urmare, din pozitia lui de director al departamentului Stiri, tinea spatele pe cit posibil. Pina intr-o zi cind, brusc, locul lui l-a luat Rodica Culcer. Si, din acel moment, pentru Dan Ghibernea, totul a devenit mult mai simplu: indicatiile lui erau litera de lege, iar Adrian Nastase si Dorina Mihailescu au inceput sa fie din ce in ce mai linistiti…
Rodica Culcer mi-a restructurat postul de redactor sef al radioului imediat dupa atentatele din 11 septembrie 2001. Mi-a “explicat”, printr-un discurs pe cit de grav pe atit de penibil, ca investitorii francezi care patroneaza Europa FM au decis sa faca economii, speriati fiind de recesiunea indusa de razboiul impotriva terorismului. Cistigam pe atunci 500 de dolari. Mi-a oferit jumatate din suma in cazul in care acceptam sa ramin doar realizator al emisiunii “Romania in direct”. Aveam rate la banca si un copil care abia implinise un an. Am acceptat, dar din acel moment s-au facut tandari toate iluziile mele despre libertatea presei.
Nistorescu mi-a intins atunci o mina de ajutor oferindu-mi sansa de a scrie interviuri pentru Evenimentul Zilei. Cistigurile banesti nu erau mari, dar compensau banii pierduti din salariul de la Europa FM. Munceam de doua ori mai mult, dar macar puteam sa-mi platesc ratele la banca. Facusem greseala de a lua un Cielo in rate, iar ziua in care bateam drumul spre Alpha Bank sa platesc rata pentru masina cu trei sferturi din salariu erau, de departe, cele mai negre zile ale acelei perioade.
La Evenimentul zilei era altfel. Redactia de atunci era, de departe, una dintre cele mai bune pe care le-a avut presa romaneasca de dupa 1989. Am scris interviuri si anchete pe care nu-mi inchipuiam dupa episodul Europa FM ca le va accepta cineva spre publicare. Nistorescu accepta, convins adeseori de redactorul-sef Dan Turturica, chiar daca unele materiale, cum a fost unul despre Miron Mitrea si televiziunea lui, MT Constanta, a zacut pe biroul lui nea Cornel vreo citeva saptamini pina sa vada lumina tiparului. Multe i se pot reprosa lui Nistorescu, iar dupa episodul Cotidianul as avea citeva foarte dure sa-i spun, dar in acele vremuri, cind nu-l lovise febra imobiliara, inca facea presa si publica aproape toate anchetele care demonstrau escrocheriile guvernarii Nastase.
Intr-un astfel de moment, in vara anului 2003, a sunat telefonul. La celalalt capat al firului Dan Andronic, consilierul lui Nastase pe probleme de comunicare si strategie electorala. Mi-a propus sa ne intilnim pentru o emisiune tip talk-show la Realitatea TV. I-am spus ca ne vedem, dar dupa ce am inchis telefonul am ramas ore bune pe ginduri incercind sa inteleg ce se intimpla. Singurele mele experiente in televiziune erau cele din perioada in care realizasem vreme de sase luni matinalul la TVR si citeva aparitii saptaminale la aceeasi emisiune, moderata intr-o perioada de regretatul Gabi Dobre. Gabi ma chema sa facem impreuna Revista Presei si intr-o zi mi-a soptit ca trebuie sa ne oprim pentru ca nu mai sint pe placul celor care aveau grija, desigur, de imaginea lui Adrian Nastase. Si-atunci, de unde pina unde ma suna pe mine Andronic?!
Am inteles mai tirziu. Andronic avea nevoie de un talk-show intre 20.00 si 21.00 care sa-i ridice audienta pentru jurnalul Realitatii TV de la ora 21.00. Printr-o smecherie care nici in ziua de azi nu mi-e foarte clara, Silviu Prigoana acceptase sa dea Realitatea TV oamenilor lui Nastase, iar Dan Andronic era responsabil cu ridicarea audientei foarte mici la acea vreme a “televiziunii gunoierului”. Andronic mi-a propus sa fac un talk-show “pe bune” in care sa n-am mila nici de Stolojan nici de Nastase. Era inca vara anului 2003, iar despre “draga Stolo” se stia ca va fi principalul contracandidat al lui lui Nastase la presedintie. Intre timp divortasem, vindusem blestematul de Cielo, dar acum veneau una dupa alta, tot soiul de nevoi: casa, masina, pensie alimentara etc. Andronic a avansat o suma care parea fabuloasa la acea vreme: 1500 de dolari pe luna, plus masina de serviciu! Salariul Andreeei Esca era si atunci tot confidential, dar am inteles brusc dupa acea discutie ca in televiziune veniturile erau mult mai mari decit in presa scrisa sau in radio. Am acceptat dupa citeva zile in care m-am gindit ca nu pierd nimic daca nu-mi iese: Realitatea TV era o televiziune de nisa, cu o audienta penibila, asa ca riscuri prea mari nu existau. Iar daca nu-mi convenea atmosfera eram liber sa plec oricind.
Pentru inceput a trebuit sa plec, insa, de la Evenimentul Zilei.  Nistorescu, care intre timp devenise cel mai inversunat adversar al lui Nastase, mi-a reprosat ca ma duc sa-l “slujesc” pe cel mai iubit fiu al poporului si mi-a “explicat” ca postura de realizator la Realitatea TV e incompatibila cu aceea de redactor la Evenimentul Zilei. Geaba am incercat sa-l conving ca mi s-a garantat libertate editoriala deplina cita vreme nu inclin balanta, nea Cornel a tinut-o pe-a lui si asa a ramas. Am plecat de la EVZ, dar, in timp, Nistorescu a admis, in stilul lui, cu juma’ de gura, ca unul dintre foarte putinele locuri in care Opozitia de la acea vreme a avut posibilitatea sa se exprime a fost talk-show-ul “Suta la suta”. Numele emisiunii a venit dupa ce intr-o discutie cu Dan Andronic i-am spus ca vreau sa fac un talk-show “suta la suta politic”. Si asa a ramas.
Au trecut sapte ani de la acel moment. Ce a urmat, se stie. Intr-o tara in care Revolutia impotriva comunismului s-a facut in fata camerelor de luat vederi, inteleg astazi ca e aprope imposibil sa-i pui pe romani sa renunte la “realitatea” difuzata pe micile ecrane. E insa o alta poveste, despre care, cu siguranta, vom mai avea timp sa povestim.
Privind in urma, in cei sapte ani petrecuti alaturi de oamenii de la Realitatea TV s-au intimplat unele dintre cele mai interesante momente din cei 17 ani de cind am inceput sa lucrez ca jurnalist. Din multe puncte de vedere pot spune cu tarie ca a fost o poveste frumoasa cum, din pacate, mai tinerii mei colegi de breasla nu cred ca vor mai avea ocazia sa traiasca. Multe, poate mult prea multe s-au schimbat in aceasta profesie, si, aici, principalii vinovati nu sint “mogulii”, ci, in primul rind, breasla jurnalistilor, adeseori incapabila sa dea dovada de solidaritate in apararea unor principii fara de care aceasta meserie e doar una ca oricare alta in care exista sefi si simpli executanti. Dar, din nou, e o poveste despre care vom vorbi altadata.
Pentru mine a sosit vremea sa deschid un alt capitol. Nu-mi fac iluzii si nici planuri in care sa incapa cuvinte precum “mai bine” sau “mai rau”. Dar simt de ceva vreme ca e momentul pentru o noua provocare pe care inteleg sa mi-o asum dincolo de calcule financiare sau doctrinare. Nu stiu, acum, cind scriu aceste rinduri, incotro ma indrept si nici care sint provocarile viitorului imediat. Vom vedea impreuna prin intermediul acestui spatiu virtual in care ma oblig sa postez perodic o suma de ginduri, amintiri si experiente. Am tolba plina, cum s-ar spune, asa ca sint convins de faptul ca nu ne vom plictisi impreuna. Da, azi, o data cu aparitia acestor rinduri, anunt public ca plec din Realitatea Media privind fara minie inapoi, desi se poarta de ani buni scandalul public si aruncatul cu laturi. Intr-o lume normala, eliberata de teorii conspirationiste, birfe si zvonuri ar trebui sa fie un pas firesc din parcursul unei calatorii fascinante cum se intimpla adeseori sa fie viata unui jurnalist. Pentru toti cei care vad deja sau vor vedea in urmatoarea perioada un raspuns “clar” la intrebarea “de ce” am o veste proasta: nu e asa! Nimeni nu stie mai bine decit mine, nici ce simt si nici cite nopti de framintari au precedat o astfel de decizie. Acesta e insa un capitol de povestit, poate, nepotilor, dar asta numai daca Romania acelor vremuri va fi in stare sa suporte fara prea multe semne de intrebare o suma de adevaruri dureroase ale istoriei si isteriilor noastre recente.
Sfirsitul nu-i aici, vorba poetului. Ma despart greu de minunatii mei colegi de la Realitatea FM, dar, asa cum viata ne-a dovedit-o deja, intotdeauna exista o noua intersectie. Mi-a placut sa lucrez alaturi de ei, sint profesionisti ai undelor, asa cum mi-a placut sa-i simt aproape si sa invat de la ei,  pe majoritatea colegilor mei din Realitatea TV sau de la Cotidianul. Multi dintre cei cu care am lucrat zile si nopti stiu ca iubesc aceasta meserie si ca sufera teribil din cauza faptului ca manualele de jurnalism au devenit mult prea repede nefolositoare. Va veni insa o vreme in care viata, cu bunele si relele ei, se va dovedi dreapta pentru cei care nu si-au pierdut speranta ca se pot arata minuni chiar in secunda in care totul pare potrivnic si, mai ales, pierdut.
Departe de mine gindul de a fi patetic. E doar un crez si o unda de speranta in aceste rinduri, dar si acelea dramuite pentru ca, nu-i asa?, un jurnalist n-are voie sa fie patetic si subiectiv, ci, pe cit posibil, calculat si echilibrat in toate. Numai ca, dincolo de jurnalist, sta intotdeauna un om. Cu bunele si relele lui. La buna vedere, prieteni telespectatori , ascultatori si cititori!